1. Am spus mai înainte că, atunci când o situaţie s-a consacrat pe deplin adevărului, pacea e inevitabilă. Dobândirea ei este criteriul pe baza căruia se poate deduce cu siguranţă deplinătatea consacrării. Am mai spus însă că pacea fără credinţă nu se va dobândi niciodată, căci ce se consacră adevărului ca singur obiectiv e adus la adevăr prin credinţă. Această credinţă îi cuprinde pe toţi cei implicaţi, căci numai aşa situaţia e percepută a exprima ceva şi a fi un tot. Şi toţi trebuie să fie implicaţi în ea, căci altfel credinţa îţi este limitată şi consacrarea, incompletă.
2. Fiece situaţie, corect percepută, devine un prilej de a-l vindeca pe Fiul lui Dumnezeu. Iar el se vindecă pentru că i-ai oferit credinţa ta, încredinţându-l Spiritului Sfânt şi eliberându-l de toate pretenţiile pe care le are eul de la el. Aşa îl vezi liber, iar Spiritul Sfânt e părtaş la această viziune. Şi, din moment ce o împărtăşeşte, tot El a şi dat-o, aşa că El vindecă prin tine. Tocmai această unire cu El într-un scop comun face scopul să fie real, pentru că îl faci să fie întreg. Iată ce este vindecarea. Trupul e vindecat pentru că ai venit fără el şi te-ai contopit cu Mintea în care stă toată vindecarea.
3. Trupul nu se poate vindeca, pentru că nu se poate nici îmbolnăvi. Nu are nevoie de vindecare. Sănătatea sau nesănătatea lui depinde întru totul de felul în care îl percepe mintea şi de scopul în care îl foloseşte ea. E evident că un segment al minţii poate să se vadă separat de Scopul Universal. Când se petrece asta, trupul devine arma lui, folosită împotriva acestui Scop, pentru a demonstra „faptul" că separarea chiar s-a petrecut. Trupul devine astfel instrumentul iluziei şi se comportă ca atare: vede ce nu e, aude ce adevărul nu a spus nicicând şi se poartă demenţial, fiind încătuşat de demenţă.
4. Să nu nesocoteşti afirmaţia noastră anterioară cum că necredinţa duce direct la iluzii. Căci necredinţa e perceperea unui frate ca trup, iar trupul nu poate fi folosit în scopurile unirii. Aşadar, dacă îţi vezi fratele ca trup, ai stabilit o condiţie în care unirea cu el devine imposibilă. Necredinţa ta faţă de el te-a separat de el şi v-a ţinut pe amândoi departe de-a fi vindecaţi. Necredinţa ta s-a opus astfel scopului Spiritului Sfânt şi a adus iluzii, axate pe trup, să stea între voi. Iar trupul va părea bolnav, căci ai făcut din el un „duşman" al vindecării şi opusul adevărului.
5. Desigur, nu ţi-e greu să realizezi că opusul necredinţei trebuie să fie credinţa. Dar diferenţa dintre modurile în care operează ele e mai puţin evidentă, deşi decurge direct din diferenţa fundamentală dintre ce sunt ele. Necredinţa întotdeauna limitează şi atacă; credinţa înlătură toate limitele şi întregeşte. Necredinţa distruge şi separă; credinţa uneşte şi vindecă. Necredinţa interpune iluzii între Fiul lui Dumnezeu şi Creatorul lui; credinţa înlătură toate obstacolele ce par să se ivească între ei. Necredinţa se consacră total iluziilor; credinţa se consacră total adevărului. Consacrarea parţială este cu neputinţă. Adevărul e absenţa iluziei; iluzia, absenţa adevărului. Ele nu pot coexista, nici nu pot fi percepute în acelaşi loc. Să te consacri şi uneia şi alteia, deopotrivă, înseamnă să îţi propui un obiectiv veşnic de neatins, pentru că urmăreşti o parte din el prin trup, considerat un mijloc de căutare a realităţii prin atac. Cealaltă parte vindecă şi, de aceea, ea recurge la minte, şi nu la trup.
6. Compromisul inevitabil este credinţa că trupul trebuie vindecat, nu mintea. Căci acest obiectiv împărţit le-a dat realitate egală la amândouă, un lucru posibil doar dacă se limitează mintea la trup şi se împarte în bucăţele aparent întregi, dar neconectate între ele. În felul acesta, trupul nu va avea de suferit, dar mintea va reţine sistemul de gândire delirant. Aici, aşadar, e nevoie de vindecare. Şi tot aici există vindecare. Căci Dumnezeu nu a dat vindecarea separat de boală, nici nu a stabilit remediul unde boala nu poate fi. Ele sunt împreună şi, când se văd împreună, toate încercările de-a reţine şi adevărul şi iluzia în minte, unde trebuie să fie amândouă, sunt recunoscute ca încercări de consacrare iluziei; şi sunt abandonate când se aduc la adevăr şi se vede că sunt total ireconciliabile cu adevărul, în orice privinţă sau în orice fel.
7. Nu există conexiune între adevăr şi iluzie. Lucrul acesta va rămâne adevărat pentru totdeauna, oricât de mult ai încerca să găseşti o conexiune între ele. Dar iluziile sunt conectate întotdeauna, după cum e şi adevărul. Fiecare în parte reprezintă un tot unitar, un sistem de gândire complet, dar sunt total deconectate între ele. Să percepi acest lucru înseamnă să recunoşti unde este separarea şi unde trebuie vindecată. Rezultatul unei idei nu e separat de sursa ei. Ideea separării a produs trupul şi rămâne legată de el, îmbolnăvindu-l datorită identificării minţii cu el. Tu crezi că protejezi trupul dacă ascunzi această conexiune, căci tăinuirea ei pare să îţi ocrotească identificarea de „atacul" adevărului.
8. De-ai înţelege cât rău i-a făcut minţii tale această tăinuire bizară şi cât de confuză ţi-a devenit identificarea din cauza ei! Nu vezi cât de mare e devastarea produsă de necredinţa ta, căci necredinţa e un atac pe care par să îl justifice rezultatele lui. Căci, retrăgându-ţi credinţa, vezi ce e nedemn de ea şi nu poţi vedea ce e dincolo de barieră: ce e una cu tine.
9. Să ai credinţă înseamnă să vindeci. E indiciul că ai acceptat Ispăşirea pentru tine şi vrei, prin urmare, să o împărtăşeşti. Prin credinţă, oferi darul eliberării de trecut, pe care l-ai primit. Nu foloseşti nimic din ce a făcut fratele tău odinioară, să îl condamni acum. Alegi de bunăvoie să îi omiţi greşelile, privind dincolo de toate barierele dintre tine şi el, şi văzându-le ca una singură. Şi în aceea îţi vezi credinţa pe deplin justificată. Necredinţa nu se poate justifica, dar credinţa se justifică întotdeauna.
10. Credinţa e opusul fricii, o parte din iubire tot atât cât e şi frica din atac. Credinţa e recunoaşterea unirii. Ea vă recunoaşte, graţios, pe fiecare ca Fiu al iubitorului vostru Tată, iubit de El ca tine şi, de aceea, iubit de tine ca tine însuţi. Iubirea Lui e ceea ce vă uneşte, pe tine şi pe fratele tău; şi, pentru Iubirea Lui, nu vei ţine pe nimeni separat de-a ta. Fiecare apare exact aşa cum e perceput în clipa sfântă, unit în scopul tău de-a fi eliberat de vinovăţie. Tu vezi Cristosul din el, şi e vindecat pentru că vezi ce face credinţa de-a pururi justificată în fiecare.
11. Credinţa e darul lui Dumnezeu, prin Cel pe Care ţi L-a dat Dumnezeu. Necredinţa îl vede pe Fiul lui Dumnezeu şi îl judecă nedemn de iertare. Dar, prin ochii credinţei, Fiul lui Dumnezeu se vede deja iertat, liber de toată vinovăţia pe care şi-a impus-o. Credinţa îl vede numai acum, pentru că nu se uită la trecut să îl judece, ci nu vede în el decât ce vede în tine. Ea nu vede prin ochii trupului, nici nu recurge la trupuri pentru a se justifica. Ea e mesagera noii percepţii, trimisă să adune martorii venirii ei şi să îţi înapoieze mesajele lor.
12. Credinţa e schimbată pe cunoaştere la fel de uşor ca lumea reală. Căci credinţa se naşte din percepţia Spiritului Sfânt şi e indiciul că o împărtăşeşti cu El. Credinţa e un dar pe care i-l oferi Fiului lui Dumnezeu prin El, fiindu-Le întru totul acceptabil atât Tatălui său, cât şi Lui. Şi fiindu-ţi, aşadar, oferit ţie. Relaţia ta sfântă, cu scopul ei cel nou, îţi oferă credinţă să o dai fratelui tău. Necredinţa ta v-a împins la separare, aşa că nu recunoşti mântuirea în fratele tău. Credinţa însă vă uneşte în sfinţenia pe care o vezi, nu prin ochii trupului, ci în privirea Celui Care v-a unit şi în Care sunteţi uniţi.
13. Harul nu se dă unui trup, ci unei minţi. Iar mintea care îl primeşte priveşte numaidecât dincolo de trup şi vede locul sfânt unde a fost vindecată. Acolo e altarul unde s-a dat harul şi în care mai şi e. Oferă-i deci fratelui tău har şi binecuvântare, căci staţi la acelaşi altar unde s-a pus harul pentru amândoi. Şi fiţi vindecaţi prin har amândoi, ca să puteţi vindeca prin credinţă.
14. În clipa sfântă, tu şi fratele tău staţi înaintea altarului pe care Şi l-a - şi vi l-a - ridicat Dumnezeu. Lăsaţi-vă necredinţa şi veniţi împreună la altar. Acolo veţi vedea miracolul relaţiei voastre refăcute prin credinţă. Şi acolo vă veţi da seama că nu există lucru pe care credinţa să nu îl poată ierta. Nicio greşeală nu îi perturbă privirea calmă, care le aduce miracolul vindecării, cu egală uşurinţă, la toate. Căci mesagerii iubirii fac ce sunt trimişi să facă, înapoindu-vă vestea bună că vi s-a făcut, ţie şi fratelui tău, care staţi împreună înaintea altarului din care au fost trimişi.
15. Aşa cum necredinţa îţi va ţine micile Împărăţii sterpe şi separate, tot aşa şi credinţa Îl va ajuta pe Spiritul Sfânt să pregătească terenul pentru preasfânta grădină în care vrea să îl prefacă El. Căci credinţa aduce pace, invitând adevărul să intre şi să înfrumuseţeze ce s-a pregătit deja pentru frumuseţe. Adevărul urmează credinţa şi pacea, desăvârşind procesul de înfrumuseţare început de ele. Căci credinţa e tot un obiectiv al învăţării, de care nu mai e nevoie când lecţia s-a învăţat. Dar adevărul va rămâne pentru totdeauna.
16. Consacră-te, atunci, eternului şi învaţă cum să nu îl perturbi şi cum să nu faci din el un rob al timpului. Căci ce crezi că îi faci eternului îţi faci ţie. Cel creat de Dumnezeu ca Fiu al Său nu e înrobit de nimic, fiind domnul tuturor lucrurilor, alături de Creatorul său. Poţi înrobi un trup, dar o idee e liberă şi nu poate fi întemniţată, nici limitată în vreun fel decât de mintea care a gândit-o. Căci rămâne legată de sursa ei, care îi este temnicer sau eliberator, în funcţie de scopul pe care şi-l alege singură.
„A COURSE IN MIRACLES”
