22 mai 2018

Păcat versus greşeală



1.  E esenţial să nu se confunde greşeala cu păcatul, pentru că tocmai această distincţie face posibilă mântuirea. Căci greşeala poate fi corectată şi răul poate fi îndreptat. Dar păcatul, dacă ar fi posibil, ar fi ireversibil. Credinţa în păcat se bazează inevitabil pe convingerea fermă că minţile, şi nu trupurile, pot să atace. Şi atunci mintea e vinovată, şi va rămâne astfel pentru totdeauna dacă nu îi poate da dezlegare o minte care nu e parte a ei. Păcatul cere pedeapsă după cum şi greşeala cere corecţie, şi e clar că e o nebunie să crezi că pedeapsa e corecţie.

2.  Păcatul nu e o greşeală, căci implică o aroganţă ce lipseşte ideii de greşeală. Să păcătuieşti ar însemna să încalci realitatea şi să reuşeşti. Păcatul declară că atacul e real şi vinovăţia, justificată. El presupune că Fiul lui Dumnezeu e vinovat, reuşind astfel să îşi piardă inocenţa şi să se prefacă în ceva ce Dumnezeu nu a creat. Creaţia e considerată astfel neeternă, iar Voia lui Dumnezeu, expusă la împotriviri şi înfrângeri. Păcatul e marea iluzie ce stă la baza întregii grandiozităţi a eului. Căci, prin el. Dumnezeu Însuşi e transformat şi prefăcut în ceva incomplet.

3.  Fiul lui Dumnezeu se poate înşela; se poate amăgi; poate chiar să îşi îndrepte puterea minţii împotriva lui însuşi. Dar nu poate păcătui. Nu poate face nimic care să îi schimbe cumva realitatea şi să îl facă vinovat. Asta ar vrea păcatul să facă, fiindcă ăsta e scopul lui. Dar, în ciuda cruntei demenţe inerente ideii de păcat, e cu neputinţă. Căci plata păcatului e moartea, dar cum pot muri nemuritorii?

4.  O dogmă de bază în dementa religie a eului este aceea că păcatul nu e greşeală, ci adevăr, şi că inocenţa e cea care ar fi amăgitoare. Puritatea e văzută ca aroganţă, iar acceptarea păcătoşeniei de sine e percepută ca sfinţenie. Şi această doctrină înlocuieşte realitatea Fiului lui Dumnezeu după cum l-a creat Tatăl său şi după cum l-a voit pe vecie. Să fie asta o dovadă de smerenie? Sau este, mai degrabă, o încercare de-a smulge creaţia din adevăr şi de-a o ţine separată?

5.  Eul consideră inadmisibile toate încercările de-a reinterpreta păcatul ca greşeală. Ideea de păcat e întru totul sacrosanctă pentru sistemul lui de gândire, şi nu poate fi abordată decât cu reverenţă şi evlavie. E cel mai „sfânt" concept din sistemul eului: frumos şi puternic, cât se poate de adevărat, protejat în mod imperios de fiecare mecanism de apărare aflat la dispoziţia lui. Iată-i „cel mai bun" mecanism de apărare, pe care îl deservesc toate celelalte. Iată-i armura, protecţia, şi iată scopul fundamental al relaţiei speciale, în interpretarea lui.

6.  Se poate spune, pe drept cuvânt, că eul şi-a construit lumea pe păcat. Numai într-o astfel de lume ar putea să fie totul cu susul în jos. Iată iluzia bizară ce face norii vinovăţiei să pară grei şi impenetrabili. Iată în ce constă soliditatea pe care pare să o aibă fundamentul acestei lumi. Căci păcatul a transformat creaţia dintr-o idee dumnezeiască într-un ideal dorit de eu: o lume condusă de el, alcătuită din trupuri lipsite de minte, supuse stricăciunii şi descompunerii totale. Dacă este o greşeală, adevărul o poate desface cu uşurinţă. Orice greşeală poate fi corectată, dacă e lăsat să o judece adevărul. Dar, dacă greşelii i se dă statutul de adevăr, la ce mai poate fi adusă? „Sfinţenia" păcatului se menţine tocmai prin acest procedeu ciudat. Ca adevăr, e de neatins şi toate i se aduc lui spre judecată. Ca greşeală, el trebuie adus la adevăr. E imposibil să ai credinţă în păcat, căci păcatul este necredinţă. Dar e posibil să ai credinţă că o greşeală poate fi corectată.

7.  Nu există piatră în tot bastionul de luptă al eului care să fie mai aprig apărată decât ideea că păcatul e real - o idee ce exprimă firesc în ce s-a prefăcut Fiul lui Dumnezeu şi ce este. Pentru eu, nu e nicio greşeală. Căci asta e realitatea eului; ăsta e „adevărul" din care scăparea va fi mereu cu neputinţă. Ăsta e trecutul, prezentul şi viitorul Fiului lui Dumnezeu. Căci a reuşit cumva să îşi corupă Tatăl şi să Îl facă să Se răzgândească total. Deplânge, aşadar, moartea lui Dumnezeu, pe Care L-a ucis păcatul! Asta ar fi dorinţa eului, care, în nebunia lui, crede că s-a împlinit.

8.  Oare nu ai prefera să fie totul o greşeală, care să se poată corecta total şi din care să poţi scăpa atât de uşor, încât întreaga ei corecţie să fie ca o ieşire la soare dintr-o ceaţă? Căci nu e altceva. Poate eşti tentat să fii de acord cu eul că e mult mai bine să fii păcătos decât să te înşeli. Gândeşte-te bine însă înainte de-a-ţi îngădui să faci această alegere. Nu o aborda uşor, căci alegi între iad şi Cer.

„A COURSE IN MIRACLES”

Cristosul din tine nu sălăşluieşte într-un trup. Şi totuşi, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu eşti într-un trup. Ce e în tine nu poate să fie în afară. Şi e clar că nu poţi fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieţii tale. Ce îţi dă viaţă nu poate sălăşlui în moarte. Nici tu nu poţi. Cristos e încadrat într-o ramă de Sfinţenie al cărei singur scop e să Îl facă manifest celor ce nu Îl cunosc, ca să îi cheme să vină la El şi să Îl vadă unde au crezut că sunt trupurile lor. Trupurile lor vor dispărea atunci, ca Sfinţenia Lui să poată fi înrămată în ei.