1. Nu există nimic în afara ta. Iată ce trebuie să înveţi până la urmă, căci e realizarea faptului că ţi se redă Împărăţia Cerului. Căci Dumnezeu a creat-o doar pe aceasta şi nu S-a îndepărtat de ea, nici nu a lăsat-o separat de El. Împărăţia Cerului e sălaşul Fiului lui Dumnezeu, care nu şi-a părăsit Tatăl şi nu sălăşluieşte separat de El. Cerul nu e nici loc, nici stare. Este doar conştienţa Unităţii desăvârşite şi cunoaşterea faptului că nu există altceva: nimic în afara acestei Unităţi şi nimic altceva înăuntru.
2. Ce altceva ar putea să dea Dumnezeu decât cunoaşterea de Sine? Ce altceva mai e de dat? Credinţa că poţi să dai şi să primeşti altceva, ceva din afara ta, te-a costat conştienţa Cerului şi a Identităţii tale. Şi ai făcut un lucru mai ciudat decât îţi dai seama. Ţi-ai deplasat vinovăţia de la minte la trup. Un trup însă nu poate fi vinovat, căci nu poate face nimic de la sine. Tu, care crezi că îţi urăşti trupul, te amăgeşti. Îţi urăşti mintea, căci a intrat în ea vinovăţia şi vrea să rămână separată de a fratelui tău - un lucru pe care nu îl poate face.
3. Minţile sunt unite; trupurile, ba. Separarea pare posibilă numai atribuind minţii proprietăţile trupului. Şi atunci mintea pare fragmentată, izolată şi singură. Vinovăţia ei, care o ţine separată, e proiectată asupra trupului, care suferă şi moare din cauză că e atacat pentru a ţine separarea în minte şi a nu o lăsa să îşi cunoască Identitatea. Mintea nu poate ataca, dar poate face fantezii şi poate pune trupul să le traducă în viaţă. Ce face trupul însă nu pare să satisfacă niciodată. Dacă nu crede că trupul îi traduce fanteziile în viaţă, mintea atacă trupul proiectându-şi tot mai mult vinovăţia asupra lui.
4. E clar că mintea delirează la acest capitol. Ea nu poate ataca, dar susţine că poate şi foloseşte ca dovadă tot ce face pentru a răni trupul. Mintea nu poate ataca, dar se poate amăgi. Iată tot ce face când crede că a reuşit să atace trupul. Îşi poate proiecta vinovăţia, dar nu o va pierde prin proiecţie. Şi, deşi e clar că poate percepe greşit funcţia trupului, nu îi poate schimba funcţia din cea pe care i-a stabilit-o Spiritul Sfânt. Trupul nu l-a făcut iubirea. Dar iubirea nu îl condamnă şi îl poate folosi iubitor, respectând ce a făurit Fiul lui Dumnezeu şi folosindu-l să îl scape de iluzii.
5. Nu vrei să laşi instrumentele separării să fie reinterpretate ca mijloace de mântuire, folosite în scopurile iubirii? Nu vrei să saluţi şi să sprijini trecerea de la fanteziile răzbunării la eliberarea de ele? Percepţia trupului pe care o ai poate fi evident nesănătoasă, dar nu o proiecta asupra trupului. Căci dorinţa ta de-a face distructiv ceva ce nu poate distruge nu poate avea niciun efect real. Ce a creat Dumnezeu e doar ce vrea El să fie, fiind Voia Lui. Nu poţi face din Voia Lui ceva distructiv. Poţi face fantezii în care voia ta o contrazice pe a Lui, dar atâta tot.
6. E o nebunie să îţi foloseşti trupul ca ţap ispăşitor pentru vinovăţie, să îi dirijezi atacul şi să îl învinuieşti pentru ce-ai dorit să facă. Fanteziile nu pot fi traduse în viaţă. Căci tot fanteziile sunt cele pe care le doreşti, iar ele nu au nicio tangenţă cu ce face trupul. El nu le visează, iar ele fac din el doar o povară, când ar putea să fie o resursă. Căci fanteziile ţi-au făcut din trup un „duşman": slab, vulnerabil şi perfid, demn de ura cu care îl investeşti. Oare te-a ajutat asta la ceva? Te-ai identificat cu acest lucru pe care îl urăşti, instrumentul răzbunării şi sursa percepută a vinovăţiei tale. I-ai făcut toate acestea unui lucru fără înţeles, declarându-l sălaşul Fiului lui Dumnezeu şi întorcându-l împotriva lui.
7. Iată gazda lui Dumnezeu pe care tu ai făcut-o. Dar nici Dumnezeu, nici preasfântul Lui Fiu nu pot intra într-un sălaş care adăposteşte ura şi în care ai semănat seminţele răzbunării, ale violenţei şi ale morţii. Acest lucru pe care l-ai făcut să fie de folos vinovăţiei tale stă între tine şi alte minţi. Minţile sunt unite, dar nu te identifici cu ele. Te vezi închis într-o închisoare separată, îndepărtat şi inaccesibil, fără cale de ieşire şi fără cale de acces până la tine. Urăşti această închisoare pe care ai făcut-o şi vrei să o distrugi. Dar nu vrei să evadezi din ea, lăsând-o nevătămată, fără vinovăţia ta asupra ei.
8. Dar numai aşa poţi evada. Casa răzbunării nu e casa ta; locul pe care l-ai rezervat să îţi adăpostească ura nu e o închisoare, ci o iluzie de sine. Trupul e o limită impusă comunicării universale care e o veşnică proprietate a minţii. Comunicarea însă e lăuntrică. Mintea ajunge la ea însăşi. Nu e făcută din diferite părţi, care ajung unele la altele. Nu iese afară. În ea, nu are limite şi, în afara ei, nimic nu există. Ea cuprinde totul. Pe tine te cuprinde în totalitate: tu în ea şi ea în tine. Altceva nu există, niciunde şi nicicând.
9. Trupul este în afara ta şi numai pare să te înconjoare, separându-te de alţii, ţinându-te pe tine izolat de ei şi pe ei de tine. Trupul nu există. Nu există barieră între Dumnezeu şi Fiul Său, şi Fiul Său nu poate să se separe de El decât în iluzii. Asta nu e realitatea lui, deşi el crede că este. Dar ar putea să fie doar dacă Se înşeală Dumnezeu. Dumnezeu ar fi trebuit să creeze altfel şi să Se fi separat de Fiul Său ca să o facă posibilă. Ar fi trebuit să creeze lucruri diferite şi să stabilească diferite ordini ale realităţii, dintre care numai unele să fie iubire. Iubirea însă trebuie să îşi semene mereu, să fie veşnic neschimbată şi veşnic fără alternativă. Şi aşa şi este. Nu poţi pune o barieră în jurul tău, pentru că Dumnezeu nu a pus bariere între El şi tine.
10. Poţi să îţi întinzi mâna şi să atingi Cerul. Tu, a cărui mână s-a unit cu a fratelui tău, ai început să te întinzi dincolo de trup, dar nu în afara ta, să ajungi la Identitatea voastră împărtăşită. Poate fi oare în afara ta? Unde Dumnezeu nu este? Să fie oare El un trup şi să te fi creat oare cum nu e şi unde nu poate să fie El? Eşti înconjurat numai de El. Ce limite ţi s-ar putea impune ţie, cel înglobat de El?
11. Fiecare a trecut, la un moment dat, prin aşa-zisa senzaţie că e transportat dincolo de el însuşi. Acest sentiment de eliberare depăşeşte cu mult visul libertăţii uneori sperate în relaţii speciale. E o senzaţie că ai scăpat efectiv de limitări. Dacă stai să analizezi ce implică de fapt această „transportare", îţi dai seama că e o subită neconştientizare a trupului şi o unire a ta cu un altceva prin care mintea ta se lărgeşte să îl cuprindă. Acesta devine parte din tine, când te uneşti cu el. Şi amândoi deveniţi întregi, căci nicicare dintre voi nu e perceput ca separat. Ce se întâmplă de fapt e că ai renunţat la iluzia unei conştientizări limitate şi ai scăpat de frica unirii. Iubirea care o înlocuieşte numaidecât se extinde la lucrul care te-a eliberat şi se uneşte cu acesta. Şi, pe toată durata acestei uniri, nu eşti nesigur de Identitatea ta şi nu vrei să O limitezi. Ai ajuns din frică în pace, pur şi simplu acceptând realitatea şi nepunându-i nicio întrebare. Ai acceptat-o pe ea în locul trupului şi te-ai lăsat să fii una cu ceva de dincolo de el, pur şi simplu nelăsându-ţi mintea să fie limitată de el.
12. Unirea aceasta se poate produce indiferent de distanţa fizică ce pare să existe între tine şi lucrul cu care te uneşti; de respectivele voastre poziţii în spaţiu; şi de diferenţele de mărime şi calitate aparentă dintre voi. Timpul nu e relevant; unirea se poate produce cu ceva trecut, prezent sau anticipat. Acest „ceva" poate fi orice şi oriunde: un sunet, o imagine, un gând, o amintire, chiar şi o idee generală, fără trimitere la ceva anume. Dar, în fiecare caz, te uneşti cu el fără rezerve fiindcă îl iubeşti şi vrei să fii cu el. Şi, de aceea, te grăbeşti să îl întâmpini, lăsându-ţi limitele să se topească, suspendând toate „legile" la care se supune trupul tău şi înlăturându-le încetişor.
13. Nu e pic de violenţă în această evadare. Trupul nu e atacat, ci doar perceput cum trebuie. El nu te limitează, pur şi simplu din cauză că nu vrei să o facă. Nu eşti „ridicat afară" din el, ci nu te poate conţine. Şi mergi unde vrei să fii, câştigând - şi nu pierzând - o senzaţie de Sine. În aceste clipe de eliberare de restricţiile fizice, percepi o bună parte din ce se întâmplă în clipa sfântă: barierele timpului şi spaţiului se ridică, pacea şi bucuria se resimt subit, şi, mai presus de toate, nu mai eşti conştient de trup şi nu îţi mai pui problema dacă toate acestea sunt sau nu sunt cu putinţă.
14. Sunt cu putinţă pentru că le vrei. Expansiunea subită a conştienţei care are loc odată cu dorinţa ta de-a avea aşa ceva este atracţia irezistibilă pe care o deţine clipa sfântă. Ea te cheamă să fii tu însuţi, în sigura ei îmbrăţişare. Acolo, legile limitării sunt anulate pentru tine, să te primească la deschidere mentală şi la libertate. Vino la acest loc de refugiu, în care poţi să fii tu însuţi în pace. Nu prin distrugere, nu printr-o evadare, ci printr-o simplă şi liniştită contopire. Căci pacea ţi se va alătura şi ea, pur şi simplu pentru că ai fost dispus să te desprinzi de limitele pe care i le-ai impus iubirii şi să i te alături unde este şi unde te-a condus, ca răspuns la blânda ei chemare să îţi afli pacea.
„A COURSE IN MIRACLES”
