1. Dacă nu te-ai simţi vinovat, nu ai putea să ataci, căci condamnarea e rădăcina atacului. E judecarea unei minţi de către alta ca nedemnă de iubire şi vrednică de pedeapsă. Aici însă apare scindarea. Căci mintea care judecă se percepe separată de mintea judecată, crezând că, pedepsind-o pe alta, va scăpa ea de pedeapsă. Dar nu e decât încercarea delirantă a minţii de-a se nega pe ea şi de-a eluda penalitatea negării. Nu e o încercare de-a renunţa la negare, ci de-a te crampona de ea. Căci vinovăţia e cea care ţi-a făcut obscur Tatăl şi, tot ea, cea care te-a înnebunit.
2. Acceptarea vinovăţiei în mintea Fiului lui Dumnezeu a fost începutul separării, după cum acceptarea Ispăşirii e sfârşitul ei. Lumea pe care o vezi e sistemul delirant al celor înnebuniţi de vinovăţie. Uită-te atent la lumea aceasta şi îţi vei da seama că e chiar aşa. Căci lumea aceasta e simbolul pedepsei, şi toate legile ce par să o guverneze sunt legile morţii. Copiii se nasc în ea prin durere şi în durere. Creşterea le e însoţită de suferinţă; iar, de învăţat, învaţă ce sunt tristeţea, separarea şi moartea. Minţile lor par blocate în creier, iar puterile lui par să slăbească dacă li se face vreun rău trupurilor lor. Par să iubească, dar părăsesc şi sunt părăsiţi. Par să piardă ce iubesc, poate cea mai dementă credinţă dintre toate. Iar trupurile lor se ofilesc şi îşi dau duhul şi sunt puse în pământ, şi nu mai sunt. Nu e unul printre ei care să nu creadă că Dumnezeu e crud.
3. Dacă asta ar fi lumea reală, Dumnezeu chiar că ar fi crud. Căci niciun Tată iubitor nu Şi-ar putea supune la aşa ceva copiii, ca preţ al mântuirii lor. Iubirea nu ucide ca să mântuiască. Dacă ar face-o, atacul ar fi mântuire, dar asta e interpretarea eului, nu a lui Dumnezeu. Numai lumea vinovăţiei ar putea să ceară aşa ceva, căci numai cei ce se simt vinovaţi ar putea să o conceapă. „Păcatul" lui Adam nu s-ar fi putut atinge de nimeni dacă el nu ar fi crezut că Tatăl a fost Cel Ce l-a izgonit din Rai. Căci, prin credinţa aceasta, şi-a pierdut cunoaşterea Tatălui, din moment ce numai cei ce nu Îl înţeleg pot crede aşa ceva.
4. Lumea asta e un tablou al răstignirii Fiului lui Dumnezeu. Şi, până nu îţi dai seama că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi răstignit, asta e lumea pe care o vei vedea. Dar nu îţi vei da seama de asta până nu accepţi faptul etern că Fiul lui Dumnezeu nu este vinovat. El merită numai iubire pentru că a dat numai iubire. Nu poate fi condamnat pentru că nu a condamnat nicicând. Ispăşirea e lecţia finală pe care trebuie să o înveţe, căci îl învaţă că nu are nevoie de mântuire, din moment ce nu a păcătuit nicicând.
„A COURSE IN MIRACLES”
