1. Nu poţi disocia ceva fără să cunoşti acel ceva mai întâi. Cunoaşterea trebuie să preceadă disocierea, aşa că disocierea nu e decât o decizie de-a uita. Ce s-a uitat pare înfricoşător atunci, dar numai din cauză că disociaţia e un atac asupra adevărului. Ţi-e frică pentru că ai uitat. Şi ţi-ai înlocuit cunoaşterea cu o conştienţă a viselor pentru că te temi de disociaţia făcută, şi nu de ce ai disociat. Când ce-ai disociat e acceptat, încetează să mai fie înfricoşător.
2. Renunţarea la disocierea realităţii aduce însă mai mult decât simpla lipsă a fricii. În decizia aceasta stă bucuria, şi pacea, şi slava creaţiei. Oferă-I Spiritului Sfânt doar bunăvoinţa de-a-ţi aminti, căci El îţi păstrează cunoaşterea de Dumnezeu şi de tine, în aşteptarea acceptării tale. Renunţă bucuros la tot ce ţi-ar sta în calea reamintirii, căci Dumnezeu e în memoria ta. Vocea Lui îţi va spune că faci parte din El când eşti dispus să ţi-L aminteşti şi să îţi cunoşti din nou realitatea. Nu lăsa nimic din această lume să îţi întârzie reamintirea Lui, căci în această reamintire stă cunoaşterea de tine.
3. A-ţi reaminti înseamnă pur şi simplu a reda minţii tale ce e deja în ea. Nu făureşti ce îţi aminteşti, ci doar accepţi din nou ce e deja acolo, dar s-a respins. Capacitatea de-a accepta adevărul în lumea aceasta este corespondentul perceptual al creării în Împărăţie. Dumnezeu Îşi va îndeplini rolul dacă ţi-l îndeplineşti şi tu pe al tău, şi ce îţi va da în schimb pentru al tău e schimbul percepţiei pe cunoaştere. Nimic nu întrece Voia Lui pentru tine. Declară-ţi însă voia de-a-ţi aduce aminte de El, şi iată! El îţi va da totul la cerere.
4. Când ataci, te negi. Te înveţi în mod concret că nu eşti ce eşti. Faptul că negi realitatea te împiedică să accepţi darul lui Dumnezeu, pentru că ai acceptat altceva în locul lui. Dacă înţelegi că acesta e întotdeauna un atac asupra adevărului, iar adevărul este Dumnezeu, îţi vei da seama de ce e înfricoşător întotdeauna. În plus, dacă recunoşti că faci parte din Dumnezeu, vei înţelege de ce te ataci întotdeauna mai întâi pe tine însuţi.
5. Tot atacul este un atac de Sine. Altceva nu poate fi. Provenit din decizia ta de-a nu fi ce eşti, e un atac asupra identificării tale. Aşadar, atacul este modul în care ţi se pierde identificarea, căci - când ataci - sigur ai uitat ce eşti. Iar, dacă realitatea ta e a lui Dumnezeu, atunci când ataci nu îţi aduci aminte de El. Nu pentru că a dispărut, ci pentru că alegi în mod activ să nu îţi aduci aminte de El.
6. Nu ai putea lua o decizie atât de dementă dacă ţi-ai da seama că îţi distruge complet pacea minţii. O iei numai din cauză că mai eşti convins că îţi poate căpăta ceva ce vrei. Rezultă, atunci, că vrei altceva decât pacea minţii, dar nu te-ai gândit ce anume. Urmarea logică a deciziei tale e însă foarte clară, dacă vrei să o vezi. Decizând împotriva realităţii tale, te-ai făcut vigilent împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Sale. Şi tocmai această vigilenţă te face să te temi de amintirea Lui.
~~~ A Course in Miracles
"Nu sunt victima lumii pe care o văd."
