2. Mintea care acceptă atacul nu poate iubi. Căci crede că poate distruge iubirea, neînţelegând ce e iubirea aşadar. Dacă nu înţelege ce e iubirea, nu se poate percepe pe ea ca iubitoare. Aşa se pierde conştienţa fiinţei, se nasc sentimente de irealitate şi rezultatul e o confuzie totală. Gândirea ta a făcut toate acestea datorită puterii sale, dar tot gândirea ta te poate mântui de toate acestea pentru că nu tu i-ai făcut puterea. Capacitatea ta de-a-ţi dirija gândirea după cum doreşti e parte din puterea ei. Dacă nu crezi că o poţi face, îţi negi puterea gândirii şi o faci neputincioasă în credinţa ta.
3. Ingeniozitatea spiritului de conservare de care dă dovadă eul e enormă, dar provine tocmai din puterea minţii pe care o neagă. Asta înseamnă că eul atacă tocmai ce îl conservă, rezultatul trebuind să fie o nelinişte extremă. Iată de ce eul nu recunoaşte niciodată ce face. E cât se poate de logic, dar e clar dement. Eul îşi derivă existenţa tocmai din singura sursă total ostilă propriei lui existenţe. Temându-se să perceapă puterea acestei surse, e constrâns să o deprecieze. Şi îşi ameninţă astfel propria existenţă, o stare pe care o consideră intolerabilă. Rămânând logic, dar tot dement, eul rezolvă această dilemă total dementă într-un mod total dement. Proiectând ameninţarea asupra ta şi percepând că fiinţa ta este inexistentă, el nu percepe că existenţa lui e ameninţată. Aşa îşi asigură continuitatea dacă treci de partea lui, garantând că nu îţi vei cunoaşte propria siguranţă.
4. Eul nu îşi poate permite să cunoască ceva. Cunoaşterea e totală, iar eul nu crede în totalitate. Această necredinţă e obârşia lui şi, deşi eul nu te iubeşte pe tine, le rămâne credincios propriilor săi antecesori, zămislind după cum a fost zămislit. Mintea reproduce întotdeauna după cum a fost produsă. Produs prin frică, eul reproduce frică. Asta e loialitatea lui, şi această loialitate îl face neleal faţă de iubire pentru că tu eşti iubire. Iubirea e puterea ta, ceea ce eul trebuie să nege. De asemenea, trebuie să nege tot ce îţi dă această putere pentru că ea îţi dă totul. Niciunul dintre cei ce au totul nu doreşte eul. Propriul lui zămislitor, atunci, nu îl doreşte. Respingerea e, aşadar, singura decizie de care s-ar putea lovi eul, dacă mintea care l-a făcut s-ar cunoaşte pe ea însăşi. Şi, dacă ar recunoaşte orice parte din Fiime, s-ar cunoaşte.
5. Eul se opune, aşadar, întregii aprecieri, întregii recunoaşteri, întregii percepţii sănătoase şi întregii cunoaşteri. El percepe ameninţarea lor ca totală, pentru că simte că toate angajamentele pe care şi le asumă mintea sunt totale. Constrâns, aşadar, să se desprindă de tine, e dispus să se prindă de altceva. Dar altceva nu există. Mintea poate însă să inventeze iluzii şi, dacă le inventează, va crede în ele, căci aşa le-a şi făcut.
6. Spiritul Sfânt desface iluziile fără să le atace, căci nu le poate percepe absolut deloc. Prin urmare, pentru El nici nu există. El rezolvă conflictul aparent generat de ele percepând conflictul ca lipsit de înţeles. Am spus mai înainte că Spiritul Sfânt percepe conflictul exact aşa cum e, şi e lipsit de înţeles. Spiritul Sfânt nu vrea să înţelegi conflictul, ci vrea să îţi dai seama că, de vreme ce conflictul e lipsit de înţeles, nu e de înţeles. După cum am mai spus, înţelegerea aduce apreciere, iar aprecierea aduce iubire. Nimic altceva nu poate fi înţeles, căci nimic altceva nu e real şi, de aceea, nu are înţeles.
7. Dacă vrei să ţii minte ce îţi oferă Spiritul Sfânt, nu poţi fi vigilent decât pentru Dumnezeu şi Împărăţia Sa. Singurul motiv pentru care ţi se poate părea un lucru greu de acceptat este acela că mai eşti convins că există altceva. Convingerea nu cere vigilenţă dacă nu este în conflict. Dar, dacă este, există componente contradictorii în ea care au dus la o stare de război, făcând vigilenţa să devină esenţială. Vigilenţa nu are loc într-o stare de pace. Ea este necesară împotriva convingerilor neadevărate, iar Spiritul Sfânt nu ar fi recurs nicicând la ea dacă nu ai fi crezut neadevărul. Când crezi un lucru, îl faci adevărat în ce te priveşte. Când crezi ceva ce Dumnezeu nu cunoaşte, gândirea ta pare să O contrazică pe a Sa, făcând să pară că Îl ataci.
8. Am subliniat de nenumărate ori că eul chiar crede că Îl poate ataca pe Dumnezeu şi că încearcă să te convingă că ai făcut-o. Dacă mintea nu poate ataca, eul conclude, foarte logic, că trebuie să fii trup. Nevăzându-te cum eşti, se poate vedea pe el cum vrea să fie. Conştient de propria lui slăbiciune, eul îţi vrea loialitatea, dar nu cum eşti de fapt. El vrea, de aceea, să îţi angreneze mintea în propriul lui sistem delirant, căci altfel lumina înţelegerii tale l-ar spulbera. Nu vrea nicio parte din adevăr, pentru că eul însuşi nu e adevărat. Dacă adevărul e total, neadevărul nu poate să existe. Angajamentul faţă de fiecare în parte trebuie să fie total; ele nu pot coexista în mintea ta fără să o scindeze. Dacă ele nu pot coexista în pace şi dacă tu vrei pace, trebuie să renunţi la ideea de conflict cu totul şi pentru totdeauna. Asta cere vigilenţă doar cât nu recunoşti ce e adevărat. Cât crezi că adevărul se împarte între două sisteme de gândire total contradictorii, nevoia ta de vigilenţă e evidentă.
9. Mintea ta îşi împarte loialitatea între două Împărăţii, şi nu te angajezi total la nicicare. Identificarea ta cu Împărăţia e în afară de orice îndoială pentru oricine, cu excepţia ta, când gândeşti dement. Nu percepţia ta stabileşte ce eşti, ea neinfluenţând deloc ceea ce eşti. Problemele de identificare percepute la orice nivel nu sunt probleme de fapt. Ci probleme de înţelegere, din moment ce prezenţa lor presupune credinţa că de tine depinde să decizi ce eşti. Eul o crede întru totul, fiind angajat la ea total. Nu e adevărată. Eul, aşadar, e angajat total la neadevăr, percepând în contradicţie totală cu Spiritul Sfânt şi cu cunoaşterea lui Dumnezeu.
10. Numai Spiritul Sfânt te poate percepe cu înţeles, pentru că fiinţa ta e cunoaşterea lui Dumnezeu. În afara acestui lucru, orice altceva ai accepta să crezi îţi va face obscură Vocea lui Dumnezeu din tine şi ţi-L va face obscur, aşadar, pe Dumnezeu. Dacă nu Îi percepi creaţia cu adevărat, nu Îl poţi cunoaşte pe Creator, din moment ce Dumnezeu şi creaţia Lui nu sunt separaţi. Unitatea Creatorului şi a creaţiei e întregimea ta, sănătatea ta mintală şi puterea ta nelimitată. Această putere nelimitată e darul pe care ţi-l face Dumnezeu, ea fiind ceea ce eşti. Dacă îţi disociezi mintea de ea, percepi cea mai puternică forţă din univers ca şi cum ar fi slabă, pentru că nu crezi că faci parte din ea.
11. Percepută fără partea ta din ea, creaţia lui Dumnezeu se vede slabă, iar cei ce se văd slăbiţi vor ataca. Atacul însă trebuie să fie orb pentru că nu e nimic de atacat. De aceea, ei născocesc chipuri, le percep lipsite de valoare şi le atacă din cauza acestei lipse. Iată tot ce este lumea eului. Nimic. Nu are niciun înţeles. Şi nu există. Nu încerca să o înţelegi pentru că, dacă încerci, crezi că poate fi înţeleasă, deci apreciată şi iubită. Şi asta i-ar justifica existenţa, care nu poate fi justificată. Nu poţi da înţeles deneînţelesului. Nu ar fi decât o încercare dementă.
12. Dacă laşi să îţi intre demenţa în minte înseamnă că nu ai judecat sănătatea mintală pe deplin dezirabilă. Dacă vrei altceva, vei face altceva, dar - din cauză că este altceva - îţi va ataca sistemul de gândire şi îţi va diviza loialitatea. Nu poţi crea în această stare divizată, şi trebuie să veghezi împotriva acestei stări divizate pentru că numai pacea se poate extinde. Mintea ta divizată blochează extinderea Împărăţiei, iar extinderea acesteia e propria ta bucurie. Dacă nu extinzi Împărăţia, nu gândeşti cu Creatorul tău şi nu creezi aşa cum a creat El.
13. În această stare deprimantă, Spiritul Sfânt îţi reaminteşte cu blândeţe că eşti trist din cauză că nu îţi îndeplineşti funcţia de cocreator cu Dumnezeu şi că te lipseşti astfel de bucurie. Asta nu e opţiunea lui Dumnezeu, ci a ta. Dacă mintea ta ar putea să nu concorde cu a lui Dumnezeu, ai voi fără înţeles. Dar, din cauză că Voia lui Dumnezeu este neschimbătoare, nu e posibil niciun conflict de voinţă. Iată ce predă Spiritul Sfânt cu covârşitoare consecvenţă. Creaţia, nu separarea, este voia ta pentru că este a lui Dumnezeu, şi nimic nu are înţeles dacă se opune acesteia. Fiind o realizare desăvârşită, Fiimea poate realiza numai în mod desăvârşit, extinzând bucuria în care a fost creată şi identificându-se atât cu Creatorul ei, cât şi cu creaţiile ei, ştiind că Ei sunt Una.
“A Course in Miracles”
