1. Revelaţia induce o suspendare completă, dar temporară, a îndoielii şi a fricii. Ea reflectă forma originară a comunicării dintre Dumnezeu şi creaţiile Sale, implicând senzaţia extrem de personală a creaţiei căutată uneori în relaţiile fizice. Apropierea fizică nu o poate atinge. Miracolele însă sunt cu adevărat interpersonale şi au ca rezultat adevărata apropiere de alţii. Revelaţia te uneşte direct cu Dumnezeu. Miracolele te unesc direct cu fratele tău. Nici revelaţia, nici miracolul nu emană din conştiinţă, însă ambele experienţe se resimt la acest nivel. Conştiinţa e starea ce induce acţiune, deşi nu o inspiră. Eşti liber să crezi ce vrei, iar ce faci demonstrează ce crezi.
2. Revelaţia e extrem de personală şi nu poate fi tradusă cu înţeles. Iată de ce orice încercare de-a o descrie în cuvinte e de-a dreptul imposibilă. Revelaţia induce numai trăire. Miracolele, pe de altă parte, induc acţiune. Ele sunt mai utile acum datorită caracterului lor interpersonal. În această fază a învăţării, e important să faci miracole pentru că descătuşarea de toată frica nu îţi poate fi impusă. Revelaţia e literalmente inefabilă pentru că e o trăire a unei iubiri inefabile.
3. Veneraţia trebuie rezervată pentru revelaţie, căreia i se aplică perfect şi corect. E însă nepotrivită la adresa miracolelor pentru că o stare de veneraţie e una de adorare, dând de înţeles că o fiinţă de un ordin inferior stă înaintea Creatorului său. Eşti o creaţie perfectă şi trebuie să simţi veneraţie numai în Prezenţa Creatorului perfecţiunii. Miracolul este, aşadar, un semn de iubire între egali. Cei egali nu trebuie să se venereze unii pe alţii pentru că veneraţia presupune inegalitate. E, de aceea, o reacţie nepotrivită la adresa mea. Un frate mai în vârstă are dreptul la respect pentru mai multa lui experienţă şi la ascultare pentru mai multa lui înţelepciune. În plus, are dreptul la iubire pentru că e frate şi la devotament dacă este devotat. Numai devotamentul meu îmi dă dreptul la al tău. Nu am nimic ce nu poţi dobândi şi tu. Nu am nimic ce nu vine de la Dumnezeu. Diferenţa de acum dintre noi e că nu am altceva. Asta mă lasă într-o stare care nu e decât potenţială în tine.
4. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" nu înseamnă că sunt cumva separat sau diferit de tine - altfel decât în timp, iar timpul nu există. Afirmaţia are mai mult înţeles în termenii unei axe verticale mai degrabă decât orizontale. Tu stai dedesubt de mine, iar eu stau dedesubt de Dumnezeu. În procesul de „înălţare", sunt mai sus pentru că, fără mine, distanţa dintre Dumnezeu şi om ar fi prea mare ca să o poţi cuprinde. Eu mă fac punte peste această distanţă ca un frate al tău mai mare, pe de o parte, şi ca un Fiu al lui Dumnezeu, pe de alta. Devotamentul faţă de fraţii mei mi-a pus în sarcină Fiimea, pe care o complinesc pentru că o împărtăşesc. Asta ar părea să contrazică afirmaţia „Eu şi Tatăl meu una suntem", dar afirmaţia este din două părţi, ca recunoaştere că Tatăl e mai mare.
5. Revelaţiile sunt inspirate indirect de mine fiindcă sunt aproape de Spiritul Sfânt şi, în acelaşi timp, alert la clipa în care fraţii mei sunt gata de revelaţie. Pot astfel să le aduc de sus mai mult decât pot trage singuri. Spiritul Sfânt mijloceşte comunicarea de sus în jos, ţinând deschis pentru revelaţie canalul direct de la Dumnezeu la tine. Revelaţia nu este reciprocă. Ea decurge de la Dumnezeu la tine, dar nu şi de la tine la Dumnezeu.
6. Miracolul reduce la minimum nevoia de timp. În plan longitudinal sau orizontal, recunoaşterea egalităţii membrilor Fiimii pare să necesite un timp aproape interminabil. Cu toate acestea, miracolul atrage după el o trecere subită din percepţia orizontală în cea verticală. Aceasta introduce un interval din care atât cel ce dă, cât şi cel ce primeşte ies mai avansaţi în timp decât ar fi fost altfel. Miracolul are deci proprietatea unică de-a aboli timpul în măsura în care face de prisos intervalul de timp pe care îl cuprinde. Nu există nicio legătură între timpul cât durează un miracol şi timpul pe care îl acoperă. Miracolul substituie o învăţare care ar fi putut dura mii de ani. O face prin recunoaşterea subiacentă a egalităţii perfecte între cel ce dă şi cel ce primeşte, pe care se sprijină miracolul. Miracolul scurtează timpul comprimându-l, eliminând astfel anumite intervale din el. O face însă în cadrul mai vastei succesiuni temporale.
Curs de miracole
Curs de miracole
