2. De la separare, cuvintele „a crea" şi „a face" au început să se confunde. Când faci ceva, o faci dintr-o anumită senzaţie de lipsă sau nevoie. Orice lucru făcut cu un anume scop nu are o adevărată putere de generalizare. Când faci ceva să satisfaci o lipsă percepută, îţi afirmi tacit credinţa în separare. Eul a inventat, în acest scop, multe sisteme de gândire ingenioase. Niciunul dintre ele nu e creator. Inventivitatea e un efort irosit chiar şi în forma ei cea mai ingenioasă. Caracterul extrem de concret al invenţiei nu e demn de creativitatea abstractă a creaţiilor lui Dumnezeu.
3. Aşa cum am observat deja, cunoaşterea nu duce la acţiune. Confuzia dintre adevărata ta creaţie şi ce ai făcut tu din tine e atât de profundă, încât ţi-a devenit literalmente imposibil să cunoşti ceva. Cunoaşterea e mereu stabilă şi e destul de evident că tu nu eşti. Cu toate acestea, eşti perfect stabil aşa cum te-a creat Dumnezeu. În sensul acesta, când comportamentul tău e instabil, eşti în dezacord cu ideea dumnezeiască a creaţiei tale. Poţi să nu fii de acord dacă vrei, dar nu ai vrea să o faci dacă ai fi în mintea corectă.
4. Întrebarea fundamentală pe care ţi-o pui încontinuu nu îţi poate fi adresată corect ţie. Te tot întrebi ce eşti. Asta dă de înţeles că răspunsul nu e numai unul pe care îl cunoşti, ci şi unul pe care tu hotărăşti să îl furnizezi. Tu însă nu poţi să te percepi corect. Nu ai chip de perceput. Cuvântul „chip" - sau „imagine" - e legat întotdeauna de percepţie şi nu face parte din cunoaştere. Imaginile sunt simbolice
şi reprezintă altceva. Ideea de-a-ţi „schimba imaginea" recunoaşte puterea percepţiei, dar dă de înţeles şi că nu e nimic stabil de cunoscut.
şi reprezintă altceva. Ideea de-a-ţi „schimba imaginea" recunoaşte puterea percepţiei, dar dă de înţeles şi că nu e nimic stabil de cunoscut.
5. Cunoaşterea nu e pasibilă de interpretare. Poţi încerca să „interpretezi" înţelesul, dar e o încercare mereu pasibilă de eroare pentru că se referă la percepţia înţelesului. Asemenea incongruităţi sunt rezultatul încercărilor de-a te vedea separat şi neseparat în acelaşi timp. E imposibil să faci o confuzie atât de fundamentală fără să îţi sporeşti şi mai mult confuzia generală. Mintea ta se poate să fi devenit foarte ingenioasă, dar - cum se întâmplă întotdeauna când metoda şi conţinutul sunt separate - e folosită într-o încercare zadarnică de-a ieşi dintr-un impas fără ieşire. Ingenuitatea e ruptă total de cunoaştere, căci cunoaşterea nu cere ingenuitate. Gândirea ingenioasă nu e adevărul care te va face liber, dar eşti liber de nevoia de-a te lansa în aşa ceva în momentul în care eşti dispus să îi dai drumul.
6. Rugăciunea e un mod de-a cere ceva. E mijlocul de propagare al miracolelor. Dar singura rugăciune cu înţeles e rugăciunea de iertare, căci cei ce au fost iertaţi au totul. Odată ce s-a acceptat iertarea, rugăciunea - în sens obişnuit - nu mai are niciun înţeles. Rugăciunea de iertare nu e decât rugămintea de-a putea recunoaşte ce ai deja. Alegând percepţia în loc de cunoaştere, te-ai pus într-o postură în care te-ai putea asemăna Tatălui tău numai percepând miraculos. Ai pierdut cunoaşterea că tu însuţi eşti un miracol dumnezeiesc. Creaţia e Sursa ta şi singura ta funcţie adevărată.
7. Afirmaţia „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui" se cere reinterpretată. Prin „chip" putem înţelege „gândire", iar „asemănarea" poate fi înţeleasă ca „de o calitate asemănătoare". Dumnezeu a creat într-adevăr spiritul după Propria Lui Gândire şi de o calitate asemănătoare cu a Lui. Altceva nu există. Percepţia, pe de altă parte, e imposibilă fără credinţa în „mai mult" şi „mai puţin". La fiecare nivel ea presupune selectivitate. Percepţia e un proces continuu de acceptare şi respingere, de organizare şi reorganizare, de strămutare şi schimbare. Evaluarea e o parte esenţială a percepţiei, căci judecăţile sunt necesare pentru a selecta.
8. Ce se întâmplă cu percepţiile dacă nu există judecăţi, ci numai perfectă egalitate? Percepţia devine imposibilă. Adevărul poate numai să fie cunoscut. E la fel de adevărat în întregime, iar cunoaşterea unei părţi din el înseamnă a-l cunoaşte în întregime. Numai percepţia implică o conştienţă parţială. Cunoaşterea transcende legile ce guvernează percepţia, căci o cunoaştere parţială este cu neputinţă. E toată una şi nu are părţi separate. Tu, care eşti una cu ea, nu trebuie decât să te cunoşti pe tine, şi cunoaşterea ta e completă. A cunoaşte miracolul lui Dumnezeu înseamnă a-L cunoaşte pe El.
9. Iertarea e vindecarea percepţiei separării. Perceperea corectă a fratelui tău e necesară din cauză că minţile au ales să se vadă separate. Spiritul îl cunoaşte pe Dumnezeu pe deplin. Iată puterea lui miraculoasă. Faptul că această putere e împărtăşită pe deplin de fiecare e o situaţie total străină de gândirea lumii. Lumea crede că, dacă cineva are totul, nu a mai rămas nimic. Dar miracolele lui Dumnezeu sunt la fel de totale ca Gândurile Lui, pentru că sunt Gândurile Lui.
10. Cât durează percepţia, rugăciunea are un rost. Deoarece percepţia se sprijină pe lipsă, cei ce percep nu au acceptat total Ispăşirea şi nu s-au deferit adevărului. Percepţia se bazează pe o stare separată, aşa că oricine percepe chiar şi câtuşi de puţin are nevoie de vindecare. Comuniunea, nu rugăciunea, e starea firească a celor ce cunosc. Dumnezeu şi miracolul Lui sunt inseparabili. Ce frumoase sunt Gândurile lui Dumnezeu care trăiesc în lumina Lui! Valoarea ta e mai presus de percepţie pentru că e mai presus de îndoială. Nu te percepe în lumini diferite. Cunoaşte-te în Singura Lumină în care miracolul care eşti tu e cât se poate de clar.
Curs de miracole - Dincolo de percepţie
Curs de miracole - Dincolo de percepţie
