29 august 2016

Dumnezeu, Fiul, Cristos, Iubirea, Sinele, Rugăciunea, Revelaţia, Eul, Liberul arbitru, Mântuire ...




Dumnezeu – prima Persoană a Treimii; Creatorul, Sursa întregii fiinţe sau a întregii vieţi; Tatăl, a Cărui Paternitate e determinată de existenta Fiului Său, Cristos; Prima Cauză, al Cărui Fiu este Efectul Său; esenţa lui Dumnezeu e spirit, împărtăşit cu toată creaţia, a cărei unitate e starea Cerului.

Fiul lui Dumnezeu – cunoaştere: a doua Persoană a Treimii; Cristos, adevăratul nostru Sine; perceptie: identitatea noastră ca Fii separati, sau Fiul lui Dumnezeu ca eu cu o minte greşită şi o minte corectă; expresia biblica “fiul omului” se foloseşte uneori pentru a indica Fiul în starea de separare.

Faţa lui Cristos – simbol al iertării; faţa inocenţei adevărate văzute în altul când folosim viziunea lui Cristos, fără proiecţiile vinovăţiei noastre; este, aşadar, extinderea la alţii a stării de nevinovăţie pe care o vedem în noi, independent de ce văd ochii fizici.(Notă: a nu se va confunda cu faţa lui Isus, nici cu ceva exterior.);

Treimea – nu e posibil să înţelegem unitatea Nivelurilor Sale în lumea aceasta; acestea se compun din: 1)Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul, 2) Fiul Său, Cristos, adevăratul nostru Sine, Care cuprinde creaţiile noastre, 3) Spiritul Sfânt, Vocea pentru Dumnezeu.

Spiritul Sfânt – a treia Persoană a Treimii, descrisă metaforic în Curs ca Răspunsul lui Dumnezeu la separare; Legătura care asigură comunicarea dintre Dumnezeu şi Fiii Săi separate, Puntea peste fisură dintre Mintea lui Cristos şi mintea noastră dedublată; amintirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său pe care am luat-o cu noi în vis; Cel Care ne vede iluziile (percepţie) şi ne conduce prin ele la adevăr (cunoaştere); Vocea pentru Dumnezeu Care vorbeşte pentru El şi pentru adevăratul nostru Sine, aducându-ne aminte de Identitatea pe care am uitat-o; cunoscut şi sub numele de Punte, Mângâietor, Călăuză, Mediator, Profesor şi Traducător.

Spiritul – natura adevăratei noastre realităţi, care – ţinând de Dumnezeu – este neschimbătoare şi eternă; prin contrast cu trupul, întruparea eului, care se schimbă şi moare; Gândul din Mintea lui Dumnezeu care este Cristos unificat.

Sinele – adevărata noastră Identitate ca Fiu al lui Dumnezeu; sinonim cu Cristos, a doua Persoană a Treimii, si contrastat cu sinele eului pe care l-am făcut ca înlocuitor al creaţiei lui Dumnezeu; folosit rareori pentru a indica Sinele lui Dumnezeu.

A face-A creaspiritul creează, în timp ce eul face; cunoaştere: creaţia are loc doar în cadrul lumii cunoaşterii, creând adevărul; percepţia: facerea, denumită şi creaţie greşită, duce numai la iluzii; termen folosit rar pentru Spiritul Sfânt, descris ca Făcător al lumii reale.

Extindereacunoaştere: procesul continuu de creaţie, în care spiritul se extinde pe sine: crearea lui Cristos de către Dumnezeu; întrucât Cerul depăşeşte timpul şi spatiul, “extinderea” nu poate fi înţeleasă ca proces temporal sau spaţial; perceptia adevărată: extinderea Spiritului Sfânt sau a viziunii lui Cristos sub forma iertării sau a păcii; modul în care Spiritul Sfânt foloseşte legea minţii, prin contrast cu proiecţia eului; din moment ce ideile nu îşi părăsesc sursa, ce se extinde rămâne în minte, de unde se reflectă în lumea iluziilor.

Isus – sursa Cursului, persoana întâi a acestuia; cel care şi-a încheiat rolul în cadrul Ispăşirii, lucru care i-a dat posibilitatea să răspundă de întregul plan; depăşindu-şi eul, Isus a ajuns să se identifice cu Cristos, putându-ne servi acum drept model de învăţare şi sprijin omniprezent, când apelăm la el în dorinţa de a ierta.(Notă: a nu se identifica cu Cristos, a doua Persoană a Treimii.)

Cristos – a doua persoană a Treimii; singurul Fiu al lui Dumnezeu, sau totalitatea Fiimii; Sinele creat de Dumnezeu prin extinderea spiritului Său; deşi Cristos creează ca Tatăl Său, El nu e Tatăl, deoarece Dumnezeu L-a creat pe Cristos, dar Cristos nu l-a creat pe Tatăl. (Notă: a nu se raporta exclusiv la Isus.)

Iubirea – cunoaştere: esenţa fiinţei lui Dumnezeu şi a relaţiei Sale cu creaţia Sa, care e neschimbătoare şi veşnică; nu poate fi definite sau predate, numai resimţită sau cunoscută, odată ce s-au înlăturat barierele vinovăţiei prin iertare; perceptia adevărată: imposibilă în lumea iluzorie a percepţiei, dar exprimată aici prin iertare; sentimentul transmis de Dumnezeu, prin contrast cu sentimentul de frică pe care îl transmite eul, şi reflectat în orice expresie de reală unire cu altul.

Eul – credinţa în realitatea sinelui separat sau fals, făcut să inlocuiască Sinele creat de Dumnezeu; gândul separării care dă naştere păcatului, vinovăţiei, fricii, precum şi unui sistem de gândire bazat pe specialitate şi menit să îl protejeze; partea minţii care crede că e separată de Mintea lui Cristos; această minte dedublată se compune din: mintea greşită şi mintea corectă; folosit aproape întotdeauna pentru a denota ” mintea greşită”, dar poate include partea minţii dedublate care poate învăţa să aleagă mintea corectă.(Notă: a nu se echivala cu „eul” psihanalizei, dar poate fi echivalat aproximativ cu întregul aparat psihic, din care face parte şi „eul” psihanalitic.)

Liberul arbitru(I) – existent numai în lumea iluzorie a percepţiei, unde Fiul lui Dumnezeu pare să aibă puterea de a se separa de Dumnezeu; din moment ce, la nivel perceptual, am ales să fim separaţi, putem alege şi să ne schimbăm minţile; această libertate de a alege – între mintea greşită şi mintea corectă – e singura posibilă în lumea aceasta; în starea nedualistă a unităţii desăvârşite din cer, nu există opţiuni şi, de aceea, liberul arbitru, după cum îl înţelegem în mod obişnuit, nu are niciun înţeles în realitate.(Notă: a nu se confunda cu „libertatea de voinţă”, care reflectă faptul că eul nu poate intemniţa Voia lui Dumnezeu, care trebuie să rămână mereu liberă.)

Liberul arbitru(II) – un aspect al liberului nostru arbitru în cadrul iluziei: suntem liberi să credem ce vrem despre ce e realitatea, dar – din moment ce realitatea a fost creată de Dumnezeu – nu suntem liberi să o schimbăm în niciun fel; gândurile noastre nu afectează realitatea, dar afectează ce credem că e realitatea şi modul în care o resimţim.

Ispăşirea – planul de corecţie al Spiritului Sfânt, menit să desfacă eul şi să vindece credinţa în separare; a apărut după separare şi se va încheia când fiecare Fiu îşi va împlini rolul în Ispăşire, prin atingerea iertării totale; principiul ei este Acela că separarea nu a avut loc niciodată.

Magia – încercarea de a rezolva o problemă acolo unde nu este; adică, încercarea de a rezolva o problemă la nivelul minţii prin mijloace fizice sau “lipsite de minte”: strategia eului de a ţine adevărata problemă – credinţa în separare – departe de Răspunsul lui Dumnezeu; vinovăţia este proiectată în afara minţilor noastre asupra altora (atac) sau asupra trupurilor noastre (boală), după care se urmăreşte corectarea ei în locul respectiv, în loc să fie desfăcută în minţile noastre, prin aducerea ei la Spiritul Sfânt; denumită “vindecare falsă” în Cântecul rugăciunii.

Mântuirea – ispăşirea, sau desfacerea separării; suntem”mântuiţi” de credinţa noastră în realitatea păcatului şi a vinovăţiei prin schimbarea minţii prilejuită de iertare şi de miracol.

Miracolul – schimbarea minţii care ne reorientează percepţia de la lumea eului, bazată pe păcat, vinovăţie şi frică, la lumea Spiritului Sfânt, bazată pe iertare; reversează proiecţia, redând minţii funcţia ei cauzativă, dându-ne posibilitatea să mai alegem o dată; transcende legile acestei lumi, pentru a reflecta legile lui Dumnezeu; realizat prin unirea cu Spiritul Sfânt sau cu Isus, fiind mijlocul prin care vindecăm minţile noastra şi ale altora.(Notă: a nu se confunda cu miracolele înţelese în sens popular – acela de schimbări în cadrul unor fenomene exterioare.)

Rugăciunea – aparţine lumii percepţiei, în felul în care o înţelegem cu toţii, căci Îi cere lui Dumnezeu ceva de care credem că avem nevoie; singura noastră rugăciune adevărată, pe de altă parte, este rugăciunea pentru iertare, din moment ce aceasta ne ajută să conştientizăm că avem deja lucrul de care avem nevoie; în felul în care e folosită în Curs, include experienţele comuniunii cu Dumnezeu care urmează după perioade de liniştire sau meditaţie; comparată cu o scară în Cântecul rugăciunii, subliniind atât procesul de iertare, cât si comuniunea dintre Dumnezeu şi Cristos, Cântecul ce se află tocmai la capătul scării.

Revelaţia – comunicarea directă de la Dumnezeu la Fiul Său, reflectând forma originală de comunicare prezentă în creaţia noastră; sensul ei este de la Dumnezeu la Fiul Său, dar nu şi invers; întoarcerea momentană la această stare e posibilă în lumea aceasta.

O Minte – Mintea lui Dumnezeu sau a lui Cristos; extinderea lui Dumnezeu e Mintea unificată a Fiimii; depăşind atât mintea corectă, cât şi mintea greşită, ea există doar la nivelul cunoaşterii şi al Cerului.


„A COURSE IN MIRACLES” 

Cristosul din tine nu sălăşluieşte într-un trup. Şi totuşi, El e în tine. De aici trebuie să rezulte că nu eşti într-un trup. Ce e în tine nu poate să fie în afară. Şi e clar că nu poţi fi separat de ceea ce e tocmai nucleul vieţii tale. Ce îţi dă viaţă nu poate sălăşlui în moarte. Nici tu nu poţi. Cristos e încadrat într-o ramă de Sfinţenie al cărei singur scop e să Îl facă manifest celor ce nu Îl cunosc, ca să îi cheme să vină la El şi să Îl vadă unde au crezut că sunt trupurile lor. Trupurile lor vor dispărea atunci, ca Sfinţenia Lui să poată fi înrămată în ei.