Dumnezeu – prima Persoană a Treimii; Creatorul,
Sursa întregii fiinţe sau a întregii vieţi;
Tatăl, a Cărui Paternitate e determinată de existenta Fiului Său, Cristos;
Prima Cauză, al Cărui Fiu este Efectul Său; esenţa lui Dumnezeu e spirit,
împărtăşit cu toată creaţia, a cărei unitate e starea Cerului.
Fiul lui Dumnezeu – cunoaştere: a doua Persoană a
Treimii; Cristos, adevăratul nostru Sine; perceptie: identitatea noastră ca
Fii separati, sau Fiul lui Dumnezeu ca eu cu o minte greşită şi o minte corectă;
expresia biblica “fiul omului” se foloseşte uneori pentru a indica Fiul în
starea de separare.
Faţa lui Cristos – simbol al iertării; faţa inocenţei adevărate
văzute în altul când folosim viziunea lui Cristos, fără proiecţiile vinovăţiei
noastre; este, aşadar, extinderea la alţii a stării de nevinovăţie pe care o
vedem în noi, independent de ce văd ochii fizici.(Notă: a nu se va
confunda cu faţa lui Isus, nici cu ceva exterior.);
Treimea – nu e posibil să înţelegem unitatea
Nivelurilor Sale în lumea aceasta; acestea se compun din: 1)Dumnezeu,
Tatăl şi Creatorul, 2) Fiul Său, Cristos, adevăratul nostru Sine, Care cuprinde
creaţiile noastre, 3) Spiritul Sfânt, Vocea pentru Dumnezeu.
Spiritul Sfânt – a treia Persoană a Treimii, descrisă
metaforic în Curs ca Răspunsul lui Dumnezeu la separare; Legătura care asigură
comunicarea dintre Dumnezeu şi Fiii Săi separate, Puntea peste fisură dintre
Mintea lui Cristos şi mintea noastră dedublată; amintirea
lui Dumnezeu şi a Fiului Său pe care am luat-o cu noi în vis; Cel Care ne vede
iluziile (percepţie) şi ne conduce prin
ele la adevăr (cunoaştere); Vocea pentru Dumnezeu Care vorbeşte pentru El
şi pentru adevăratul nostru Sine, aducându-ne aminte de Identitatea pe care am
uitat-o; cunoscut şi sub numele de Punte, Mângâietor, Călăuză, Mediator,
Profesor şi Traducător.
Spiritul – natura adevăratei noastre realităţi,
care – ţinând de Dumnezeu – este neschimbătoare şi eternă; prin contrast cu
trupul, întruparea eului, care se schimbă şi moare; Gândul din Mintea lui
Dumnezeu care este Cristos unificat.
Sinele – adevărata noastră Identitate ca Fiu al
lui Dumnezeu; sinonim cu Cristos, a doua Persoană a Treimii, si contrastat cu
sinele eului pe care l-am făcut ca înlocuitor al creaţiei lui Dumnezeu; folosit
rareori pentru a indica Sinele lui Dumnezeu.
A face-A crea – spiritul creează, în timp ce eul
face; cunoaştere: creaţia are loc doar în cadrul lumii cunoaşterii, creând
adevărul; percepţia:
facerea, denumită şi creaţie greşită, duce numai la iluzii; termen folosit rar pentru Spiritul
Sfânt, descris ca Făcător al lumii reale.
Extinderea – cunoaştere: procesul
continuu de creaţie, în care spiritul se extinde pe sine: crearea lui Cristos
de către Dumnezeu; întrucât Cerul depăşeşte timpul şi spatiul, “extinderea” nu
poate fi înţeleasă ca proces temporal sau spaţial; perceptia adevărată: extinderea
Spiritului Sfânt sau a viziunii lui Cristos sub forma iertării sau a păcii; modul în care Spiritul Sfânt
foloseşte legea minţii, prin contrast cu proiecţia eului; din moment ce ideile
nu îşi părăsesc sursa, ce se extinde rămâne în minte, de unde se reflectă în
lumea iluziilor.
Isus – sursa Cursului, persoana întâi
a acestuia; cel care şi-a încheiat rolul în cadrul Ispăşirii, lucru care i-a
dat posibilitatea să răspundă de întregul plan; depăşindu-şi eul,
Isus a ajuns să se identifice cu Cristos, putându-ne servi acum drept model de
învăţare şi sprijin omniprezent, când apelăm la el în dorinţa de a ierta.(Notă: a nu se
identifica cu Cristos, a doua Persoană a Treimii.)
Cristos – a doua
persoană a Treimii;
singurul Fiu al lui Dumnezeu, sau totalitatea Fiimii; Sinele creat de Dumnezeu
prin extinderea spiritului Său; deşi Cristos creează ca Tatăl Său, El nu e
Tatăl, deoarece Dumnezeu L-a creat pe Cristos, dar Cristos nu l-a creat pe
Tatăl. (Notă: a nu se raporta exclusiv la Isus.)
Iubirea – cunoaştere: esenţa fiinţei lui
Dumnezeu şi a relaţiei Sale cu creaţia Sa, care e neschimbătoare şi veşnică; nu poate fi definite sau predate,
numai resimţită sau cunoscută, odată ce s-au înlăturat barierele vinovăţiei
prin iertare; perceptia adevărată: imposibilă în lumea
iluzorie a percepţiei, dar exprimată aici prin iertare; sentimentul transmis de Dumnezeu,
prin contrast cu sentimentul de frică pe care îl transmite eul, şi reflectat în
orice expresie de reală unire cu altul.
Eul – credinţa în realitatea sinelui separat sau fals, făcut să
inlocuiască Sinele creat de Dumnezeu;
gândul separării care dă naştere păcatului, vinovăţiei, fricii, precum şi unui
sistem de gândire bazat pe specialitate şi menit să îl protejeze; partea
minţii care crede că e separată de Mintea lui Cristos; această minte
dedublată se compune din:
mintea greşită şi mintea corectă;
folosit aproape întotdeauna pentru a denota ” mintea greşită”, dar poate
include partea minţii dedublate care poate învăţa să aleagă mintea
corectă.(Notă: a nu se echivala cu „eul” psihanalizei, dar poate fi
echivalat aproximativ cu întregul aparat psihic, din care face parte şi „eul”
psihanalitic.)
Liberul arbitru(I) – existent numai în lumea iluzorie a
percepţiei, unde Fiul lui Dumnezeu pare să aibă puterea de a se separa de
Dumnezeu; din moment ce, la nivel perceptual, am ales să fim separaţi, putem alege
şi să ne schimbăm minţile; această libertate de a alege – între mintea greşită
şi mintea corectă – e singura posibilă în lumea aceasta; în starea nedualistă a
unităţii desăvârşite din cer, nu există opţiuni şi, de aceea, liberul arbitru,
după cum îl înţelegem în mod obişnuit, nu are niciun înţeles în
realitate.(Notă: a nu se confunda cu „libertatea de voinţă”, care reflectă
faptul că eul nu poate intemniţa Voia lui Dumnezeu, care trebuie să rămână
mereu liberă.)
Liberul arbitru(II) – un aspect al liberului nostru arbitru
în cadrul iluziei: suntem liberi să credem ce vrem despre ce e realitatea,
dar – din moment ce realitatea a fost creată de Dumnezeu – nu suntem liberi să
o schimbăm în niciun fel;
gândurile noastre nu afectează realitatea, dar afectează ce credem că e
realitatea şi modul în care o resimţim.
Ispăşirea – planul de corecţie al Spiritului Sfânt, menit să
desfacă eul şi să vindece credinţa în separare; a apărut după separare şi se va încheia când fiecare Fiu
îşi va împlini rolul în Ispăşire, prin atingerea iertării totale; principiul ei este Acela că
separarea nu a avut loc niciodată.
Magia – încercarea de a rezolva o problemă acolo
unde nu este; adică, încercarea de a rezolva o problemă la nivelul minţii prin
mijloace fizice sau “lipsite de minte”: strategia eului de a ţine adevărata
problemă – credinţa în separare – departe de Răspunsul lui Dumnezeu; vinovăţia este proiectată în afara
minţilor noastre asupra altora (atac) sau asupra trupurilor noastre (boală),
după care se urmăreşte corectarea ei în locul respectiv, în loc să fie
desfăcută în minţile noastre, prin aducerea ei la Spiritul Sfânt; denumită
“vindecare falsă” în Cântecul rugăciunii.
Mântuirea – ispăşirea, sau desfacerea
separării; suntem”mântuiţi” de credinţa noastră
în realitatea păcatului şi a vinovăţiei prin schimbarea minţii prilejuită de
iertare şi de miracol.
Miracolul – schimbarea minţii care ne reorientează
percepţia de la lumea eului, bazată pe păcat, vinovăţie şi frică, la lumea
Spiritului Sfânt, bazată pe iertare; reversează proiecţia, redând minţii
funcţia ei cauzativă, dându-ne posibilitatea să mai alegem o dată; transcende
legile acestei lumi, pentru a reflecta legile lui Dumnezeu; realizat prin
unirea cu Spiritul Sfânt sau cu Isus, fiind mijlocul prin care vindecăm
minţile noastra şi ale altora.(Notă: a nu se
confunda cu miracolele înţelese în sens popular – acela de schimbări în cadrul
unor fenomene exterioare.)
Rugăciunea – aparţine lumii percepţiei, în felul în
care o înţelegem cu toţii, căci Îi cere lui Dumnezeu ceva de care credem că
avem nevoie; singura noastră rugăciune adevărată, pe de altă parte, este
rugăciunea pentru iertare, din moment ce aceasta ne ajută să conştientizăm că
avem deja lucrul de care avem nevoie; în felul în care e folosită în Curs,
include experienţele comuniunii cu Dumnezeu care urmează după perioade de
liniştire sau meditaţie; comparată cu o scară în Cântecul rugăciunii, subliniind atât procesul de iertare, cât si
comuniunea dintre Dumnezeu şi Cristos, Cântecul ce se află tocmai la capătul
scării.
Revelaţia – comunicarea directă de la Dumnezeu la
Fiul Său, reflectând forma originală de comunicare prezentă în creaţia noastră;
sensul ei este de la Dumnezeu la Fiul Său, dar nu şi invers; întoarcerea
momentană la această stare e posibilă în lumea aceasta.
O Minte – Mintea lui Dumnezeu sau a lui Cristos;
extinderea lui Dumnezeu e Mintea unificată a Fiimii; depăşind atât mintea corectă,
cât şi mintea greşită, ea există doar la nivelul cunoaşterii şi al Cerului.
„A COURSE IN MIRACLES”