1. Am vorbit deja despre Judecata de apoi, dar nu destul de amănunţit. După Judecata de apoi, nu va mai fi niciuna. Judecata e simbolică pentru că - dincolo de percepţie - nu există judecată. Când spune Biblia „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi", asta înseamnă că, dacă judeci realitatea altora, nu vei putea să nu o judeci pe a ta.
2. Decizia de-a judeca în loc de a cunoaşte e cauza pierderii păcii. Judecata e procesul pe care se bazează percepţia, nu cunoaşterea. Am mai discutat asta în termenii selectivităţii percepţiei şi am arătat că evaluarea e premisa ei necesară şi evidentă. Judecata implică respingere întotdeauna. Ea nu evidenţiază niciodată numai aspectele pozitive ale lucrului judecat, fie în tine, fie în alţii. Ce ai perceput şi respins - sau judecat şi declarat deficient - rămâne în mintea ta pentru că l-ai perceput. Una dintre iluziile de care suferi e convingerea că ce ai judecat defavorabil nu are niciun efect. Aşa ceva nu poate fi adevărat decât dacă mai crezi şi că ce ai judecat defavorabil nu există. E clar că nu crezi aşa ceva, căci altfel nu l-ai fi judecat defavorabil. În definitiv, nu contează dacă judecata ta e corectă sau greşită. În ambele cazuri, decizi să crezi în ireal. E ceva inevitabil în orice tip de judecată, căci a judeca înseamnă a crede că poţi să selectezi din realitate ce preferi.
3. Nu ai idee ce uşurare imensă şi ce pace profundă rezultă din întâmpinarea ta şi a fraţilor tăi fără nicio judecată. Când vei recunoaşte ce eşti şi ce sunt fraţii tăi, vei realiza că judecarea lor în orice fel nu are niciun înţeles. De fapt, le pierzi înţelesul tocmai pentru că îi judeci. Toată incertitudinea vine din convingerea că eşti constrâns de judecată. Nu ai nevoie de judecată să îţi organizezi viaţa şi precis nu ai nevoie de ea să te organizezi. În prezenţa cunoaşterii, toată judecata se suspendă automat, tocmai acest proces făcând posibilă înlocuirea percepţiei cu recunoaşterea.
4. Ţi-e foarte frică de tot ce ai perceput dar ai refuzat să accepţi. Crezi că, din cauză că ai refuzat să accepţi un lucru, l-ai scăpat de sub control. Iată de ce îl vezi în coşmaruri, sau în deghizări plăcute în visele ce îţi par mai fericite. Nimic din ce ai refuzat să accepţi nu poţi să conştientizezi. Nu că ar fi periculos în sine, dar l-ai făcut să îţi pară periculos.
5. Când te simţi obosit, precis te-ai judecat capabil de oboseală. Când râzi de cineva, precis l-ai judecat lipsit de valoare. Când râzi de tine, precis râzi şi de alţii, fie şi numai pentru că nu poţi tolera ideea că eşti mai lipsit de valoare decât ei. Asta te face să te simţi obosit pentru că e cât se poate de descurajant. Nu eşti de fapt capabil să fii obosit, dar eşti foarte capabil să te istoveşti singur. Efortul judecăţii constante e practic insuportabil. E curios că o aptitudine atât de debilitantă se bucură de atâta preţuire. Dar, dacă vrei să fii autorul realităţii, vei insista să te cramponezi de judecată. Şi vei privi cu frică judecata, crezând că, într-o bună zi, se va folosi împotriva ta. Poţi crede asta numai în măsura în care crezi în eficacitatea judecăţii ca armă de apărare a propriei tale autorităţi.
6. Dumnezeu oferă numai milostivire. Cuvintele tale trebuie să reflecte numai milostivire, căci asta ai primit şi asta trebuie să dai. Dreptatea e un expedient temporar, sau o încercare de-a te învăţa înţelesul milostivirii. Ea judecă numai din cauză că eşti capabil de nedreptate.
7. Am vorbit de diferite simptome, la acest nivel existând o varietate aproape infinită. Există însă o singură cauză pentru toate: complexul autorităţii. Asta e „rădăcina tuturor relelor". Fiecare simptom făcut de eu implică o contradicţie în termeni, căci mintea e împărţită între eu şi Spiritul Sfânt, aşa că orice face eul e incomplet şi contradictoriu. Această postură de nesusţinut e rezultatul complexului autorităţii, care - acceptând ca premisă singurul gând de neconceput - poate produce numai idei de neconceput.
8. Problema autorităţii e de fapt o chestiune de autoritate. De câte ori ai o problemă de autoritate, o ai din cauză că te crezi propriul tău autor şi îţi proiectezi delirul asupra altora. Percepi apoi situaţia ca una în care alţii se luptă cu tine literalmente pentru poziţia ta de autor. Asta e greşeala fundamentală a tuturor celor ce cred că au uzurpat puterea lui Dumnezeu. Credinţa aceasta îi înspăimântă pe ei, dar pe Dumnezeu nu îl tulbură cu nimic. E însă dornic să o desfacă, nu pentru a-Şi pedepsi copiii, ci doar pentru că ştie că îi face nefericiţi. Creaţiilor lui Dumnezeu le e dat adevăratul lor Autor, dar tu preferi să fii anonim când alegi să te separi de Autorul tău. Fiind nesigur de apartenenţa ta la creaţia adevăratului tău Autor, crezi că propria ta creaţie a fost anonimă. Te pui astfel într-o postură în care îţi pare rezonabil să crezi că te-ai creat tu. Disputa în privinţa apartenenţei la un autor a lăsat o asemenea nesiguranţă în mintea ta, încât se poate îndoi chiar de faptul că exişti.
9. Numai cei ce renunţă la toată dorinţa de-a respinge pot cunoaşte că e imposibil să fie respinşi. Nu ai uzurpat puterea lui Dumnezeu, dar ai pierdut-o. Din fericire, a pierde ceva nu înseamnă că a şi dispărut. Înseamnă doar că nu îţi aduci aminte unde este. Existenţa lucrului pierdut nu depinde de capacitatea ta de a-l identifica sau chiar de a-l localiza. E posibil să priveşti realitatea fără judecată şi să cunoşti, pur şi simplu, că este.
10. Pacea e o moştenire firească a spiritului. E liber fiecare să refuze să îşi accepte moştenirea, dar nu e liber să stabilească ce anume a moştenit. Problema pe care trebuie să o decidă fiecare e fundamentala chestiune a apartenenţei la un autor. La urma urmei, toată frica provine - uneori pe căi foarte întortocheate - din negarea Autorităţii. Ofensa nu I se aduce niciodată lui Dumnezeu, ci numai celor ce îl neagă. A-I nega Autoritatea înseamnă a-ţi nega motivul pentru pacea ta, aşa că te vezi numai în segmente. Această percepţie ciudată e complexul autorităţii.
11. Nu există om care să nu se simtă întemniţat într-un fel sau altul. Dacă e rezultatul propriei lui libertăţi de voinţă, precis îşi consideră voinţa neliberă, căci altfel raţionamentul circular în această situaţie i-ar fi foarte limpede. Libertatea de voinţă trebuie să ducă la libertate. Judecata întemniţează întotdeauna pentru că separă segmente din realitate cu metrul instabil al dorinţei. Dorinţa nu e fapt. A dori dă de înţeles că nu e de ajuns să voieşti. Însă cei în mintea corectă nu cred că lucrul dorit e la fel de real ca lucrul voit. În loc de „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor", spune „Voiţi mai întâi Împărăţia Cerurilor", şi ai spus „Ştiu ce sunt şi accept propria mea moştenire".
Judecata şi complexul autorităţii
Judecata şi complexul autorităţii
